Când venim pe lume țipând ca din gură de șarpe, ne uităm atent la cei din jur și din prima clipă încercăm să comunicăm cu ei. Incercăm să ne agățăm de cei care ne vor ajuta să ne punem pe picioare. De aici începem să ne etalam plăcerile în fiecare zi: ba dormim cu mâna dreaptă în sus sau zâmbim frumos în colțul gurii când vrem ceva și știm că va fi greu de obținut. Incă din primele clipe ale vieții suntem învățați diversi pași sau diverse ritualuri, care să ne ajute să evoluam, să ne distrăm, să învățăm.
Multe ritualuri ajungem să le furăm de la persoanele dragi din viața noastră. Cine nu iubește mâncarea mamei și o sună de fiecare dată când vrea să îi iasă mâncarea la fel de bună? Sau toate superstițiile învățate de la bunici sau părinți? Fiecare are parte în copilărie de ritualuri de familie care dau culoare și unicitate mediului în care ne formăm. Și aceste ritualuri fac parte din noi, ca adulți. Poate chiar la un punct ajung să ne traga o linie în caracterul construit.
Este un lucru pe care l-am învățat când am fost mică și care nu de puține ori în ultimul timp a încercat să pălească fără să îmi dau seama: credința. Prima poezie pe care am învățat-o a fost o rugăciune. De fapt nu cred că era copil care să nu știe Inger, îngerașul meu. Era siguranța fiecărui copil pe care îl știam. Că era furtună afară, că era întuneric în cameră noaptea, că era un pericol sau pur și simplu căuta curajul în jurul lui, știa că parcă de undeva venea o rază de lumină după terminarea acestor versuri scurte și cu tâlc.
Nu știu dacă media, nu știu dacă așa zisa lipsă a timpului, nu știu dacă nepăsarea, moda, rușinea sau mai știu eu ce alte culte obscure mai sunt, dar credința ne-a cam părăsit. Când eram mică știam că dacă am făcut tot ce am putut și nu am reușit, cineva avea un alt plan pentru mine și viața era tot frumoasă, iar neîncrederea nici nu exista. Acum, cu atâtea cărți motivaționale, cu atâta Yes you can te apucă depresia și frica dacă simți că nu faci față unei situații. Și începi să te îndoiești. Iar de aici până la frică este un fir subțire. Un fir pe care până acum cel putin 14 ani nu îl trecea nimeni. Pentru că nu avea de ce. Nu era un capăt de țară, de lume și de existență.
Într-o seară fulgerele și-au făcut de cap pe cerul din București. Din pat se vedeau cel mai frumos. Atunci m-am gândit serios: oare copiii mai sunt învățați rugăciuni? Îmi aduc aminte că una dintre bunicile mele ne punea să zicem o rugăciune înainte de culcare și vorbea despre sufletul omul de îți era mai mare dragul să asculți. Era cineva cu tine atunci când parinții nu erau. Știai că nu ești singur. Și așa frustrarea nu mai avea loc de toți sfinții din calendar. Ziua de mâine era doar o nouă oportunitate pentru că cineva Atotputernic era acolo, mai sus decât noi toți. Nu eram copiii nimănui.
