E abia ora 16:00 si in timp ce citeam ,, Despre arta fericirii,, mi-am dat seama ca afara este o vreme superba, iar eu fac lucrul la care am visat de cateva luni bune: citesc o carte buna, pe balconul meu, fara sa ma gandesc la lucrurile pe care le am de facut, fara sa ma gandesc la ce as putea sa fac cu acest timp liber. Doar stau si chiar ma bucur de acest moment linistit, de aceasta zi superba de aprilie.
Nu stiu cum si ce anume mi-a adus aminte de Lisabona, dar Doamne cat de dor mi s-a facut de orasul acela. Cred ca dupa pandemie ii voi mai face o vizita. Mi se pare ca daca inchid ochii, chiar si pentru scurt timp, parca sunt din nou in Piata Comertului, pe acele trepte care intra una cate una in apa. In Lisabona m-am relaxat teribil. A fost o vacanta unde nu m-am gandit la ce avem de vizitat, cand le vom vizita, cum va fi vremea, cum va fi cazarea, cum vor fi oamenii. In timp ce scriu asta, imi vine in minte vacanta din Roma. Prima vacanta cu Florin. Era iulie si era atat de cald ca daca nu aveam noroc cu cladirile lor vechi si racoroase, ne topeam de-a dreptul. In prima zi am mers in Piata Spaniei si toata lumea care fremata, se minuna, canta si se poza, parca erau decorul pentru filmarea unei scene.
Si iar ma intorc in Lisabona, la drumul spre Belem si la soarele care ne ardea, dar noi nu simteam nimic. Pe partea stanga batea un vant puternic dinspre fluviul Tajo. Abia seara ne-am dat seama ca eram arsi. Toata muzica fado care se auzea seara pe strazi si adierea de vant, oamenii si structura orasului erau ingredientele perfecte pentru ceea ce inseamna vacanta. Ba chiar intr-o seara am stat la coada pentru a intra intr-un restaurant mic si inghesit. Parea ceva afacere de familie, bine cotata pe internet. Daca stateau atatia turisti trebuia sa fie ceva bun in farfurie. Am intrat intr-un final, ne-am strecurat de-a dreptul pana la masa noastra. Am stat langa un cuplu de aproximativ 40-45 de ani. Simpatici si la fel de pregatiti sa fie uimiti ca si noi. Nu va imaginati un restaurant cu pretentii. Ooo chiar deloc. Avea faianta alba din anii ’90, fete de masa vechi si peste tot trecute timpul. Inaintru toti oamenii erau inghesuiti, dar veseli de te cuprindea sentimentul ca suntem o mare familie si ne-am intalnit toti la cina. Foarte placut sentimentul sa iei cina cu niste oameni plini de voie buna si glume. Cuplul de langa noi era bine imbracat. Aveau o cina in doi asa cum visez sa avem in fiecare vacanta, eu si Florin. Nu foarte eleganti, dar nici cu haine purtate o zi intreaga. Eu stiu sigur ca mi-am luat orez cu fructe de mare. Vedeam o foame de as fi mancat un bivol. Cand ne-am asezat la masa ne-au adus, fara sa ne intrebe daca vrem sau nu, un soi de cascaval, masline si ceva care semana cu chiftele, dar din cartof si mirodenii. Foarte bune. Normal ca au fost trecute pe nota de plata, dar nici noi, nici cuplul de langa noi nu am zis nimic. Am zambit si am achitat ca si cum totul asa trebuia sa se intample. Acela a fost un moment pur de fericire.
Ma duc sa imi pun un pahar cu vin langa pastele facute de Florin.
