Lăcomia bat-o vina

De când mă cunosc și îmi aduc aminte, eu am fost și sunt un om pofticios. Nu la orice și nu tot timpul. Cu mâncarea nu mă laud. Nu prea îmi curg balele după ceva specific. În schimb lumea se învârte total în jurul dulciurilor. Doamne! Dacă voia cineva să mă răpească acum 20 de ani cred reușea cu o caramea. Nici nu era nevoie să investească mult. Și dacă îmi promitea că mai are, mă duceam singură spre locul respectiv. Pe lângă faptul că pofteam când vedeam undeva ceva, trebuia să fie vitrină, dacă era în mâna cuiva nu mai avea farmec, mâncam cu o poftă și o rapiditate de ziceai că nu mai văd mâncare 5 luni din acel moment încolo.

Am primit într-un Crăciun, aveam 7-8 ani, de la matușile mele, 2 ciocolate doar pentru mine. Zgărcomana de mine a lungit ochii, le-a desfăcut și le-a înhățat, mai că băgam și ambalajul. Fericirea din ochii și din stomacul meu au durat puțin. Cum să bagi două ciocolate una după alta, nici să nu le mesteci bine și să te aștepți să te culci bine? Normal că mi s-a făcut rău și am vomitat toată fericirea. Ca orice minune durează…2 ore. M-am dat de ceasul morții și vedeam verde de rău. Atunci am zis gata cu risipa. Data viitoare voi mânca una atunci când o primesc și pe a doua o păstrez pentru a doua zi. Credeam că m-am învățat minte, dar soarta a zis să îmi încerce slăbiciunea încă o data.

Aveam undeva pe la 9-10 ani și am fost invitați, tot familionul la majoratul unei verișoare. Il făcea la local. Eu nu mă gândeam decât la toate platourile cu prăjituri de casă care o să zacă în fața mea. Prajituri făcute în casă și din care mai avusesem plăcerea să mă îndop și în trecut. Știam ce delicii de 5 stele Luciana (nu Michelin)mă așteaptă. Mi-am propus să nu mănânc multă mâncare, iar cu dulciurile să o iau ușor. Puțin și sigur în loc de mult și să fac risipă. Zis și făcut. Momentul pe care îl asteptam se lăsa greu deoarece tineretul nu prea stătea la masă și ospătarii nu ridicau farfuriile. Imi ziceam cu ciudă în gând: oare oamenii ăștia nu obosesc? Nu vor și ei dulciuri? Intr-un final când a venit ora 12 și am cântat la multi ani, mi-a revenit zâmbetul pe buze. Știam ce urmează: Să vină prăjiturile!! Doar că ne-au adus câte 12 sticle de Fanta la fiecare masă, să ne treacă vremea, și platourile așteptau tăierea tortului, în timp ce eu mă uitam lung la mama mea care vroia să mergem acasă. Sora mea deja dormea dusă pe o canapea. Capitulase. Eu m-am ținut tare și am zis că eu nu plec până nu mănânc dulciuri. In așteptarea platoului am început să beau Fanta cât să îmi mai treacă timpul. Cine nu bea Fanta la o prăjitură? La un moment dat realizez că nu mai pot respira. Nici măcar nu mai clipeam. Cui să spun starea mea de suferință când sora mea dormea înfrântă de dans și ai mei plecaseră să se scuze că nu mai stăm la tort, că na, e tarziu pentru odrasle. Zic să mă întind ușor pe scaunele de lângă mine că poate îmi trece starea asta dubioasă. Și după câteva minute de agonie și în care m-am rugat la toți sfinții din calendar sa nu vomit că mă fac de râs, vin ai mei și mă întreabă ce am pățit. Eu ca un odor dulce zic ca am impresia că am băut cam mult suc. Se uită ei pe masă și taică-miu râde cât îl țin obrajii: Păi mai turcule, ai băut 12 sticle de Fanta. Cum vrei să nu îți fie rau?  Eu mirată mă uit la el și mă gândesc: Ție îți arde de câte sticle am băut și eu nu știu cum să mai respir?  După care îmi jur că nu mai pun gura pe Fanta până la următoarea petrecere. Și uite cum am plecat noi acasă, fiecare ușor și cu pasul lin, doar eu umflată ca un balon cu heliu, sughițam din toți plămânii și îmi juram că nu mai beau atâta suc toată viața mea. Uite ce rau îmi face? Dacă venea platoul de prăjituri nu mai pățeam asta.

Să nu credeți că mama nu ne făcea acasă dulciuri. Oooo Doamne! Ne făcea cele mai bune dulciuri. Și mereu. Tatăl nostru ne-a făcut covrigi, ca cei de la Croco, și am mâncat până la refuz. Intr-o zi a venit acasă cu formă de waffles. Eh…și câte s-au mai scurs pe gât în jos. Doar că lăcomia e mare, ochii sunt și ei mai mari ca stomacul și mereu mă găndesc că încă o bucată nu a făcut  rău nimănui. Nu de puține ori fugeam de la școală, în pauză, să mă tragă Tanti Vio, la mami la muncă, pe mână pentru că mi se apleca de la pofta cu care mâncam diverse prin pauze. Mă răstigneam toată pe biroul plin cu dosare și mă dădeam de ceasul morții promițând în fața întregului departament ca nu mai fac.

Până la următoarea prăjitură. 🙂